Poiana mănăstirii

-umbre de vieți-

La margine de codru, O mică mănăstire. Din brazi curge tămâia Ce plânge-n ”bună-știre”.

E cruntă amintirea… Sunt smulși copaci în ea. În golul de-altădată, Poiana-i ca o stea. Acum e răvășită Ca omul de nevoi; Zdrobite flori, ”ridică” O rugă… către noi. N-a răscolit-o vântul, Nici gerul, și nici ploi; Au ”siluit”-o-n tihnă, ”Copitele de boi”. Covorul de verdeață, Călcat cu nepăsare, Nevinovat, osânda Primește cu-ndurare. Brândușe-nsângerate, Îi iartă, rând pe rând; Cuvintele nu-s vorbe, Ci sensuri aspre-n gând. Cu ”pofta”-ndestulată, De pure frumuseți, ”Cornutul” se întinde Pe ”umbrele de vieți”. Un ochi se-nchide leneș; Un altul rătăcește; Culorile-l îmbie; Ce piere, nu-l privește. E-un ”animal” cam simplu, Departe de ”uman”; Distruge ce îi place, Să facă, an de an (pentru ”ban”).

(om, sau bou, aceasta-i întrebarea)