Poteca fără loc

Când omenii se plâng Că nu mai au nimic, În sensul de speranță, De țel și de vechi sfinți, Se vede-n depărtare, Sub Cerul strâns în chingi, Copaci uscați, în franjuri, Ce-i scot pe toți din minți. Potecii, printre haturi Și câmpuri ofilite, Ce scurmă în țărână O pagină de carte, I s-a întins o coajă De pâine-ntinsă-n sare, Și-un chiup de apă rece, Și-un ban, obol de moarte. Gemând, ea rătăcește Prin țarini răvășite, Și lasă-n urmă sate, Lăsate la ”uscat”, Ca stogurile-n câmpul Pudrat arar de grâu, Bătut și de necazul De om străin, turbat. În urme răvășite, Lăsate de copii, Se-ascund și pași de mame Ce și-au pierdut ”odorii”, Scurmând în lung tarlaua, Avizi, ca să întreacă, În zborul lor, cocorii. -Privește-mă străine Cum curg și mă strecor, Ca o ființă vie, Cu gând nemuritor, Ce-și sapă-n trai mormântul, Tivindu-l cu plăceri, Și-ngrămădind, prin trudă, Birou și dormitor! Cu răbdătoare vrere, Exagerând un pic, Urmez ca pe-o osândă, Fâșia ce, în tină, În fâlfâiri de ață, Cu viața des curmată, Mă chinui, ca să pară, Impresia mai bună. Priveam lung depărtarea; Poteca n-avea loc. Prin buruiană, zarea, Sclipea, sub harnic foc.