Propteaua de țară

Oamenii s-au întrebat, Doar așa, de formă, Și răspunsuri, ei și-au dat, Cu, și fără, noimă. Supărați, că n-au ce vor, Fără-a ști ce-anume, S-au încins, la vorbe-n cor, Făcând ”bici”, și ”spume”. Că mai una, că mai alta, Se-ncurcau în gânduri, Și-o bosiți, și resemnați, Se țineau de scânduri. Gardurile se-ntindeau, De la birt, spre casă; Era bine căci aveau, O ”proptea” de clasă. Că în cot îi mai durea, Ca pe orișicine, Era cuiul vinovat; -Să-l îndoi vecine! Viața roză le părea; Venea sticla plină. Se grăbise-alt ”megieș”, De urât să țină. Gardu-abia mai suporta, Cei ”câțiva” în ”nouri”; Paru-n rână aplecat, Se-ncurcase-n găuri. Un lănteț crucificat În piroane negre, Se crăpase bine-n lung, Și gemea că piere. Scârțâită, vbocea lui, Îi lăsase ”rece”. -Iar se vaită. Îl auzi? -Lasă, că ți trece. Au plecat, ”grămadă” toți; Sticla se sfârșise. Parul a rămas pe loc; Alt cui îi sărise. Ei simțeau că au trait; Se-”nfundau” în case. El, sărman, ținea un gard; Țară? Cui să-I pese.