Răscumpărarea Cerului

Retras în umbra neamului din urmă, Cu dorul dat, străbunilor, ca dar , Încerc cu pana, fier de slovă-n coală, Prin stilul vechi, al binelui, să ar. Nu răscolesc, ca vântul, decât marea Uitărilor ce se afundă-n gol, Și-n care-n clipocitul trist de lacrimi, Înoată peștișorul-om, ca-n bol. În limita impusă de Vecie, El și-a-ncrustat, în trup, poftele seci, Și-a renunțat, orb, la Lumina firii, Trăind în umbră, protejat, în beci. Încerc, cu sufletul născut din tină, Să dau un sens iubirii de pământ, Și-a celei de aproapele-oricare, Și cât trăim, și în mormânt. ”Și Milă…” îmi răsună-n conștiință, O șoaptă de bătrân însingurat, ”Căci doar cu ea, în suflet, renăscută, Poate fi Cerul, sper, răscumpărat!”