Sat destrăbălat

Cam destrăbălat, pe coaste, Satu-ajunge până-n crâng. Ordinea-i aleatoare; Case, rar, în grup se strâng. Gardurile-s o poveste, Cu, și fără început. Stâlpii, otânjiți de vreme, Au făcut ce au putut. Scânduri, plase, lănteți, ramuri, Se-nghiontesc cu-n scop profund: Vor să țină fermă poarta, Care-a cam căzut în fund. Case vechi, cu dor de ducă, Sprijinite-n te-miri-ce, Nu-și mai pun, demult, speranța În cârpeli cu ori-și-ce. Printre ele, câte-o vilă, Lăbărțată-n voia ei, Îți arată, că se poate, Să ”te-ajungi”, de ști, să ”iei”. Viața crește-n șuturi omul, Slăbănog, uscat și blând, Ce își iartă Dumnezeul, Înjurând, decent, în gând. Asta-i ”țara”, ca oricare. Multe-ar fi de povestit , Doar de jale, căci, de bine, Parcă-parcă-am amintit…