Sat dunărean

-timpuri noi-

Țipăt, ”varsă” pescărușii, Ce pe Dunăre-au venit. ”Semn” al vremurilor noastre, Le răspunde-un croncănit.

Spre un Cer uscat și vânăt, Se înalță-o turlă mică; E biserica din sat, Ce, din glod, umani ”ridică”. Strânse ghem, case bătrâne, Istovite de prost trai, Își exprimă ”îndoiala”, Între ”Off!”, și între ”Vaii!” În grădini se vede urma Unor ”lucrături” de Mai, Un bătrân repetă ruga; Nu contează în ce grai. Suferința nemiloasă, L-a făcut, din mic actor, Chiar în piesa lui, a vieții, Doar o parte din decor. Peste el, și peste toate, Cerul pare prăbușit; E de om, El, mai aproape, Sau, cu el, l-a-năbușit? Sfinții au ”căzut” din slavă, Și-au găsit doar oameni ”goi”, Lâng-o iesle părăsită, Ca simbol de ”timpuri noi”.