”Vântosul” sfârșitului de toamnă

Vaietul sinistru-ncepe; Vântu-și face, ”de cap,. iar. amețit, se-nvârte-ntr-una, ca o cioară pe un par. Calm, i-am spus, s-o ”ia mai moale”, că e lung, ”ne isprăvit”, dar, a presupus, ”ne totul”, că-n ”esență” l-am ”lovit”. Îi ziceam că n-are ”cap-ăt”, și că mintea-ar fi în el; m-a-”mproșcat” cu frunze moarte, și cu ”aere” la fel. A crezut că-l iau la ”pasă”, sau, oricum, ”peste picior”. M-a fentat cu-o răbufnire, și-a dat, jos, un vechi ulcior. ”Cioburile-aduc norocul”, m-am gândit, dar nu i-am spus, dar i-am reproșat, cu ”sete”, că-i, cu ce nu are, ”dus”. Cred c-a priceput și sensul, ce, în minte-l ascundeam. ”Șifonat”, cu Vijelia, m-a ”pocnit”, de prost vedeam. Cam scrâșnind din dinți, cu praful înghițit doar nițeluș, iar i-am ”terfelit” trufia, făcându-l ”mic trepăduș”. L-a durut în ”depărtarea”, ce, oricum, nu se zărea, și-nhăitat cu prea-”simțita”, ce, ”a dracului” părea, m-a convins, să-mi văd de ”iarnă”, ca uman ”rațional”, și s-adun crengile rupte… foc să fac, ocazional.