Zmeu ”înlănțuit”

Pe o margine de drum, Unii spun de Viață, Se-nălța un jalnic zmeu, Într-un cap de ață. De pământ legat ca cel, De glie e prins, Se zbătea, să urce sus, La un Cer cam ”stins”. Cineva, pe el, sperând, Ieri, scrise-se-o rugă, Așteptând, cred, milă doar, Nu miere, să curgă. El ținea zmeul în ”frâu”, Ne-dorind să-l piardă, Căci știa că, Libertatea, Poate să îl ”ardă”. Zmeul nu-l înțelegea, Ca nici omul, legea. Se simțea înlănțuit, Și-ncordat, trăgea. Poate unul, poate altul, Poate, împreună, Au căzut de-acord că, Viața, Liberă-i mai bună.

Undeva, în vânt și ploaie, Se zbătea un zmeu, căzând. Într-o casă, cu prieteni, Se-auzea, alt om, râzând. Unul râde, altul plânge; Sensul libertăți-i ”larg”. Cel de-”nlănțuit”, desigur, O ține, dincolo-n ”prag”…