Zborul ultimului pas

Cu mintea ”dusă după fluturi”, Profund gândesc, cu ce mai am, La viitorul ce ne-așteaptă, La spinii lungi, crescuți pe ram. Nu-i de mirare că, țepușa Nevoilor a prins pe trai. Ciulinii-au căptușit și limba, Ce-i zice, printre neamuri, grai. Când e ”de lemn”, o vorbă sună Ca toaca nădușită-n vânt, Ce bate-n ritm, bate nebună, Prohodul veșnicului cânt. În vaiet lung, suspină codrul, Lovit de ”dangătul de fum”, O ”limbă” ce împroașcă Cerul, Ajuns și el, la ”cap de drum”. Cuvântul seacă-n sens iubirea, Și arde litera din El; Pustiu e Raiul amăgirii noastre, Dar, cel puțin, murim la fel. Târziu, când sunetul adoarme, În foșnetul mărunt de glas, Lumina-și face penitența. Și stinge-n zbor, un ultim pas.