„Vecina”

Iar m-a vizitat „Vecina”, de dincolo de trăire; se-mbrăcase tot în negru, semn de doliu și iubire. Am primit-o mult mai bine și s-a bucurat nespus: -Vezi, ai înțeles în fine, că trăiește și cel dus… -Tare-aș vrea să cred azi asta, când nu știu de-o fi și-un mâine… -Nu te teme, sunt doar frântă. Nici un gând nu am cu tine. -Bine ai venit atuncea; poate-mi spui de ce îi iei la-ntâmplare și grămadă și pe buni și pe mișei? -Moartea nu poate să aibă numai buni pentru vecie; vreți atunci ca nesfârșită, numai zi în voi să fie? -Să-nțeleg că echilibrul, chiar precar și instabil, e esența omenirii? E cam prost și prea labil…

Multe-ar fi putut să-mi spună, dar n-a vrut și a plecat. Nu m-a luat cu ea vecina… Viața-chinuri mi-a lăsat.