Bine-Lătrătorul

Cu mâna, pe inimă, jură Că-n faptă, cuvântul, e demn. Păcat că în piepturi străine Ea bate; e oare un semn? Pe crucea străbună se jură, Scoțând-o din vechiul mormânt, Și oase-nălbite aruncă În brazda arată-n pământ. Se jură pe vii, cu ardoare, Pe rude, copii și părinți. Nu-i pasă că moartea-l urmează, Când sfârtecă totul în dinți. În cuie de vorbe, el, Cerul, Cu sânge de om l-a udat. Lungi legi, îmbrăcate-n blănițe, Le”scoate” , cu-n spirit pătat. Cu grijă, la alții, tăcerea, La rang de virtute-a urcat, Și-n urnă-a-ndesat Libertatea, Băgându-și piciorul spurcat. Din civice drepturi, el, hamuri, Cu poftă de trap, a-ncropit, Și mână umanii prin străchini, Lăsate, cu-n vis, la dospit…