Binele și adevărul

Un cuvânt, de conținut, gol ca orișicare, Este „adevărul pur”, prea banal se pare. Relativ, ca și „orice”, ce nu are „stare”, Este-așa cum vrei să-l iei: static, sau mișcare. Ce a fost e-un adevăr: s-a-ntâmplat „pe bune”. Să vedem, cum e privit, de mai multă lume. Că e om, sau animal, sau ființă vie, Adevăru-ar trebui, tot la fel să fie.

Ieri am fost la pescuit; și mi-a fost chiar bine. Pești am prins ca niciodat; mândru-am fost de mine. Moleșit, am adormit și-am visat o lumem Unde râmele urlau, de făceau chiar spume. Că, pe drept, nu le-a plăcut, că le-am tras ân „țeapă”, Iar apoi le-am aruncat fără milă-n apă. M-am scuzat, cum am putut, că ele sunt „nada”, Dar în vis mi-au dovedit, că acum sunt prada. Pești-n cerc s-au așezat, ca la judecată… Am țipat tăcut ca ei, sufocat de faptă. Chinurile le-am trăit pentru fiecare. Unul m-a privit intens; îl simțeam cum moare.

Lac de apă m-am trezit pe o baltă mare. Binele cel îndrăgit „adevăr” e oare?