În lacrimi de tămâie

Pe o culme-ngândurată, Dintr-un munte-nalt, golaș, O căsuță-ngenunchiată Amintea de-un vechi sălaș. Presărați în bârne, anii Sfidau Timpul îngrozit Că nu poate să revină Ca un Soare-n răsărit. Înfruntase Cerul aspru Și-ai lui nori nerăbdători Să își verse crunt urgia Peste bieții muritori. Vijelii cu fața slută, S-o îngenuncheze-au vrut, Ca să-o rupă de pământuri, Ca pe nații, un biet Prut. Numai Luna-și amintește, Mângâind străvechi uluci, De mici umbre ”fugătoare”, De haiduci, de vii năluci. Răsfirați pe coasta arsă, Brazi ciuntiți de fier și foc, Varsă lacrimi de tămâie, Pentru părăsitul loc.