Ironii ”tomnatice”

Plânge ploaia, lung, pe streșini; Vântul trece supărat. Proastă ce era, odată, Chiar l-a vrut și de bărbat. Lacrimi grele spală pomii, De-un păcat, de ei știut. Și-au lăsat toți, fără soațe, ”Rodul”, pe-unde s-a putut. Florile, dușate bine, Cu fustițe-n verde-pal, Cugetă, înfrigurate, La alesul pentru bal. În grădină, înfoiată, Varza-soacră s-a-ngrășat. Pură, Conopida-noră, Că-i crudă, i-a reproșat. Durduliu, Ardeiul galben S-a plecat înspre-un vecin. Nu c-ar fi, ”pe necurate”, Da-i bolând și vrea ricin. Lângă el, Ardeiul iute, Roșu, s-a îmbățoșat. Că-i cu vârful într-o parte, În glumă, i-au reproșat. Plin de importanța-n sine, Dolofan și pârguit, Gogoșarul, mult mai sincer, Se vaită că nu-i iubit. Țelina, cam înțepată, Flutură din frunze mari: -Fără mine-n murătură, Nu veți fi, vre-odată, tari. Cam neagră, de supărare, O Ridiche-a înjurat, Și-n pământul, fără vină, Rădăcina și-a băgat. Hreanul, iubăreț din fire, Pătimaș și arzător, Presimțind poate-o idilă, Și-a scos capul, visător. Roșie la trup, și dulce, Mai ceva ca o fecioară, Sfecla, rotunjită bine, Tot spera la ”prima oară”. Gogoneaua, agățată Pe un vrej uscat de toamnă, Zice, cu tristețe-amară: ”Să mă fi văzut ca doamnă”… Multe altele-n grădină, Guralive, sau tăcute, Ajunse la ”poarta vieții”, Regretau iubiri pierdute. Le-am cules, cu vină parcă, Cugetând, un pic smerit, Că ele chiar ”dădeau” totul, Pentr-un ”eu” nesuferit.