Jocul Ielelor

Cu salbe de stele-ncrustate-n cristale, Și rochii de vânturi pe trupuri opale, Splendidele Iele-nfioară suflarea, Când trombe de viscol scurtează mult zarea.

În dansuri pe care doar haosul vrerii Le poate-anima în negura serii, Se-aruncă nebune, în vaiet de foc, Ce-și plânge menirea de plasmă, nu joc.

Ca el se avântă sub cerul sublim, Și-n hohotul sumbru se-aude:”Venim!” Pământul le cere, văzduhul le vrea. În freamătul nopții, se naște o stea.

Luceafărul tainic privește stingher La pânza de lacrimi țesută pe cer. Prin norii închiși în propria vină, Nu poate să treacă sclipirea-i divină.

Le știe frumoase, acolo-n străfunduri, Cu chipuri de zâne, lipsite de gânduri. Din nou se încruntă, cu sufletul stins. În Jocul de Iele, un suflet e prins.

Destinul îl știe: o stea pe alt cer. Prea multe ființe dansează și pier. Abisul cel negru se-arată hapsân. O mamă își strânge, mort, pruncul la sân.