Ploi

În cortegiul lung de nori Ziua plânge-ntruna. Noaptea, soră și mai rea, Face pe nebuna. Vântul, blestemat să bea Cupa neputinței, N-are liniște, să stea, La masa căinței. Fără milă-n conștient, Urgisit de soartă, Bate-ntruna, în „pustiu”, Peste-o lume stearpă. Casele s-au stins pe rând; Zac ca-n neființă. De o săptămână toarnă; Cum e cu putință? Rar, o umbră se îndură, Să înfrunte zloata, Și dispare de îndată; Scârțâie lugubru poarta. Prin făgaș se scurge apa; Drumul tot e o mocirlă. În galoși, prea mari, înnoată Un copil în glod, cu silă. Ține banii strâns la piept: Pâinea lor de seară. Prânzul, ca de obicei, E-nvățat să-l sară.