Poate, poate

Resemnat, cu osul sorții Ronțăit de cel ce poate, Un țăran zăcea în „lesa” Legilor de „nu se poate”. Poate-a fost așa să fie, Ca destin, sau întâmplare, Dar s-a rupt „cureaua” legii Și-a căzut, zdrobind o floare. N-a putut să o „îndrepte”, Când s-a ridicat și el. Poate a greșit, și-a rupt-o, Vrând s-o țină-n sân, fidel. A iubit-o ofilită, Îngropată-n amintiri, Și-a văzut cam altfel viața, Roz descrisă-n ample știri. Trist, cu inima cernită, Poate și de neputință, A-nceput să scrie versuri, Insistând că… „Ea-i ființă!”. N-a uitat în veci parfumul Prea-plăpândei urgisite. L-a descris în van în strofe. Mulți râdeau: „Halal iubite”, S-a-ndurat să le-o arate, Mică, ruptă, ofilită. -Nu-i nimic frumos. E-o zdreanță! El plângea o „Ea” pierită.