Prima ploaie de toamnă

-lăstarul-

Ca-n coșmar se schimbă cerul. Nori-și spun cuvântul iar. Vântu-n vijelie urlă. Stropii reci pe frunze sar. Umbra negurilor sumbre Se întinde grea pe jos. Ziua-n seară se preschimbă. Sfichiul ploii e tăios. Pomii falnici se-nfioară. Crengile se zvârcolesc. Ramuri rupte cred în soartă: Cad, sperând că mai triesc. Frunze verzi, puțin uscate, Le primesc pe-al lor covor. Vor ”dormii” toate la iarnă, Căci nu știu ce-nseamnă ”mor”. Unele, mai norocoase, Au pornit pe-un ultim zbor. Vor cădea pe nu-știu-unde… Va rămâne-n urmă dor. Un lăstar firav, ce-n vară, S-a ivit timid, plăpând, Se-nspăimântă, când își pierde Frunza ultimă, plângând. Trunchiul-tată îl alină, Și-l atrage lângă el. Protejat, ca fir-de-viață, Mai scâncește-un pic, nițel. -Lasă, că vei crește mare. Tu ești viitorul meu. Frunzele sunt o ”găteală”. Altele vor da mereu. Nu e vina ta, desigur, Că te-au părăsit pe rând. Vine timpul pentru toate, În destinul crunt, sau blând. Noi, prin voi, cu Veșnicia, Ne-om întrece doar puțin… A-nțeles micuțul oare? Se-auzea doar un suspin. Orele s-au scurs în clocot Peste firea zbuciumată. Ploaia a trecut, dar viața Tot plângea îndurerată. Picături, din frunză-n frunză, Scuze își cereau, căzând. Pe lăstar, un strop, în drumu-i, Rana-i mângâia, trecând. În tăcera neputinței, Vaietul e fără rost. Pe pământ, fără-ndurare, Piere-un pic din ce a fost.