Primul Ghiocel

În Iarna zămislită Din ger, ca să-nfioare, Cu setea lui avidă, De soare și culoare, Șoptește Ghiocelul, Sub cerga de ninsoare: -Aș vrea să ies în lume, De nu-i cu supărare… Tăcerea ce se lasă Nu prevestește-un bine, Iar în cristalul crustei Ce viața-n loc o ține, Sclipește-o ură crudă, În reci lumini nebune, Ce, în captivitate, Îi cântă Morții-n strune. -Cum de cutezi tu, umbră De viață ne-nsemnată, Să tulburi armonia De gheață, minunată? Au ai uitat puterea Zăpezilor tăcute Și-a viforelor forță, Din iernile trecute? Cum de te duce mintea Culoare ca să dai Splendorii cristaline, De care parte n-ai?… Strivit de reci cuvinte, Înfiorat de dor, Demn, capul și-l ridică Zâmbind: -Ori ies… ori mor…