Pustia toamnă

Ploaia, tristă, se răzbună Pe un sat însingurat. Oamenii-s scăldați de vină. Cerul pare supărat. Pustia toamnă își arată, Întâiași-dată, colții noi. I i-a oferit cumătra, Cea cu inima cam sloi. Toamna, la final, spre iarnă, Și-a ieșit din pepeni azi. Verdele nu mai încântă, Decât agățat de brazi. Din mesteceni curge jalea, Printre lacrimi străvezii. Lapovița-neacă zarea. Tulburi sunt zorii de zi. Cenușiul rece-mbracă Viața în cernitul strai, Ce se va întinde-n crivăț, Singuraticul, rău crai. Vii culori, cu iertăciune, Ochilor le sting privirea. Parc-ar vrea, ca omul simplu, Să nu-și schimbe iar menirea. Fulgi micuți, striviți de zloată, Își îngroapă zboru-n glod. Rar, pe ulițe s-arată Umbră palidă de plod. Oamenii își țin căldura După uși îngălbejite; Au și pentru semeni una, Da-i cu rădăcini sfrijite. Liniștea se înspăimântă De singurătatea ei. Plânge, cu pioase lacrimi, Cerul fără Dumnezei…