Resemnarea stâncii

Stânca își ridică, înspre nouri, fruntea. Cât ar da să țipe… Dar n-o duce mintea. A-nfruntat milenii, peste milioane, Dar atâta știe: că nu-i este foame. Urgisite timpuri n-au îngenunchiat-o. S-a cam ros la poale; apa a scurmat-o. Șanțurile riduri, de pe-obrazul gol, N-au îmbătrânit-o; a primit și-un stol. Păsări exilate din păduri străbune, Și-au ascuns în piatră, mici urmași, de lume. Le-a primit la sânu-I cu un cald regret: Ce n-ar da, să zboare… doar puțin… discret. Munții să n-o vadă, că-s invidioși, Râul să n-o spună codrilor păroși. Doar la lacul singur, răstignit la poale, Ar vrea să coboare; cel cu dor de vale. A purtat în pântec un izvor grăbit, Și, ca “Liberate”, ce mult l-a iubit.