Răzbunarea Timpului

Lungi Clepsidre ară Timpul Nesfârșit de îndoielnic. Viața se înfige-n glie. Totul e un lung pomelnic. Din neantul amăgirii, Și-al nimicului străin, Stelele se-nșiră-n roiuri, Într-un haos ne-divin. Răvășit, fără origini, Timpul s-a trezit pierdut. Nimenea nu-l lua în seamă. Ce simțea? Cât l-a durut? Nu avea sărmanul clipe Și nici ani de numărat. Era el și Veșnicia… Și, pe drept, s-a întristat. Obosit de-alergătură, Cu voința rătăcită, S-a lăsat în voia sorții, Pe o stea, recent răcită. Un ”ceva” mărunt crescuse Ca din voia ”Nu-știu-cui”, Și-agățase Infinitul În Clepsidră, într-un Cui. El a râs cu încântare… Prizonierii lui, cei noi, Se răsteau la Veșnicie, Mici, plăpânzi, în multe goi. Veșnicia, se-nțelege, Nu îi agrea de fel: Ea ”zăcea” în nemurire, Ei ”mișcau” cu prea mult zel.

Timpu-acum are-o unealtă, Ce-n eternă răsturnare, Va atinge Veșnicia… Va vedea și ea, ce doare. Nu va mai putea netoata Să mai râdă de mișcare. Tăvălugul fără nume, Îi va pune-o ”șa-teroare”. Iară el, în ritm de clipe, Va domni fără-ncetare Peste tot și peste toate, Căci va fi… în fiecare.