Adio !

Mi s-a plâns, mai tristă parcă, Uitată de Domnul, O Natură, urgisită Să suporte omul. Ziua, noaptea, sfârteca În ea cu ardoare, Lăsând, des, în urma lui, Un iz de putoare. Era greu de precizat De unde provine; Poate-o lăsa fapta lui, Poate gura-n sine. Dar, oricum, duhnea ceva, Ca de mortăciune, Când vorbea de viitor Și de vremuri bune. Putredă și în trăire, Viața, el și-o rătăcea, Printr-o mâzgă-a conștiinței, Dar, oricum, nu se plângea. Cu iubirea istovită, Aducea păduri ”la ciot”, Fără-a se gândi la munte, Dar lingându-se pe bot. Peste mări făcea lungi vaduri, Scobind norii de pe cer, Și-ncropea statistici ample, Cu_animalele ce pier.

M-a-ntrebat: ”Umanitatea Nu e mai presus de om? Căci, la mine, o pădure E mai mult decât un pom”. I-am răspuns c-așa îmi pare, Doar sperând că nu greșesc, Căci știam mulți ”fiecare”, Ce, în colectiv, trăiesc. A plecat… mai tristă parcă… Lung, în urma Ei privesc… Eu i-am spus ”La revedere!” Ea, „Adio!”-n mod firesc.