Biet netot

Raze leșinate, dintr-un cer lăptos, Se preling, ca barba, unui moș sfătos. Purpuriul sapă breșe-n zid cărunt. Undeva, departe, picură mărunt. Zarea-nvinețită de contactul dur, Blestemă pământul, cu tot ce-i în jur. Răzlețiți de hoardă, o șleahtă de nori, Au luat vântu-n spate, pe alte cărări. În apus, urgia unor flăcări scurte, Te duce, cu gândul, la viața în iurte. Obosit să mintă, Timpul s-a oprit. Ticăie, doar toaca, în pieptu-mi strivit. Liniștea se-așterne în vraja de ploi. Cenușiu-nbracă pomii și-așa goi. Doar pe sus e haos. Jos e pur mormânt. Cu gândul la raiuri, stau și mă frământ. Cu bruschețea-i francă, aerul răcit, Năvălește-n trombă, peste-un sat tocit. Simțurile toate, câte-au mai scăpat, Sunt atrofiate de prea mult ”săpat”. Sensul e de câmpuri și, ades, de gropi. Bătrânii, de ”coasă”, cad, uitați, în snopi. Lacustra tăcere îmbibă cam tot. Doar un câine-o latră. Trăiește… netot.