Chiar trist

Cu o nonșalanță care, Sugera obișnuință, Mi-am pus Timpul la ”bătaie”, Ca să-l pierd, cu sârguință. Cei din jur priveau, ca tonții, Cum îl las, fără-a crâcni, Să se ducă-n voia sorții, Fără-o geană a urni. Nu-mi păsa că se disipă, Ca la alții, mai mereu, Și lăsam ore să curgă, Cum se cade, și la greu. Cu o lene-ncrâncenată, Demnă de-acest nobil scop, Am lăsat ca să se scurgă, Din Clepsidră-un ultim strop. Aș fi chiuit, pe bune, Lung și tare-ncântător, Dar m-a liniștit ideea, Că ar fi obositor. Liber, fără ”tic-ăiala” Unui Timp neobosit: ”Fă! Nu fă! Ba stai! Nu sta!” I-am spus ”Pa!”, părând spășit. Am crezut că, Fericirii, Fără Timp, de cap îi dau, Dar sunt trist, de nu se poate: Cum să-mi dau seama, că stau?…