Dorul

Peste lac se zbate Vântul. Pasul, nu vrea să-l mai facă. Îl îmbie-n valuri cântul. Soarta-i cere ca să treacă. Apa jucăușă-l udă. Stropi micuți îi ia și el. Doar ca să îi facă-n ciudă, Îi râzgâie-n fel și fel. Cât ar vrea s-o ia în brațe, Să pătrundă-n unda ei Și-apoi tandru, cu finețe, Să o urce printre zei. Și să simtă duioșia Sufletului ei profund Când se pierd în feeria De lumini scăldate-n prund. Mici cununi, din stuf, să-i facă, Iar din nuferi, ochi spre cer, Să o ducă-n valea seacă, Unde iriși galbeni pier. Seara să-i mângâie părul, Blond în razele prelungi Și să-i prindă stele-n funda Unei nopți cu Luna-n dungi. Pe poteca de lumină, Să o ia cu el la vals Și în brațe să o țină, Ignorând destinul ”fals”. Viață, nu le-a dat deplină: Neputință și mult dor. Îl aud… îl simt… suspină… Ploaia cade… el e-n zbor.