Fir de Cer

Din pământul încropit, Să ne țină-n viață, Se ridic-un Fir de Cer, Preschimbat la față. Lacrimi, trupurile-au strâns, Cu sudoarea sorții. Ochii-s obosiți de plâns, În penumbra morții. Unii-o văd și alții-o cer, Obosiți de luptă. Ea îi lasă, prăpădiți, Să zacă în baltă. Peste hăuri vântul bate. Conștiințele-s abis. Mult prea mulți văd, în trăire, Iadu-n loc de Rai promis. Unde? Când? Cum am greșit? Întrebarea-i mută. Să răspundă nu-ndrăznesc. Tăcerea e cruntă. De Vecie, când vorbesc, Rușinați se scuză. Nu mai cred nici în minuni. Nimeni nu-i acuză.