Flori

Aș vrea să simt, cum bate vântul, Nu să-l zăresc, prin geamuri reci, Și flori să văd, iubind pământul, Nu-ncoronate-n loc de veci. Voi le închideți în reci glastre, Chiar jecmănite de culori, Și le-aranjați frumos, de moarte, Schimbând percepții și valori. Când, veștejite-și dau sfârșitul, Le aruncați, ca pe-un gunoi, Și tot ce-a investit Natura, Se pierde-n rânjetul vioi. E satisfacția-mplinirii: ”Ce-nmormântare a avut!”… ”Ce fast frumos… ce nuntă fină!”… Ce mult e omul decăzut. Beton și fier, sticlă și plastic, Cu bani și legi, toate ajung Să toarne clopotul pieirii În vii copaci, ce-n frunze plâng. Aș vrea ca vântul să dezmierde Și frunțile de prunci micuți, Ce gânguresc în fața florii… Dar cresc ca voi… devin tăcuți.