Nebunul și copiii

Copiii s-au întristat; Le-a murit Nebunul. Sătenii s-au bucurat; Îi jignea, cretinul. Cu cei mici se zbenguia, Și-i făcea să râdă. Pe cei mari îi „reflecta”… Ce oglindă hâdă. Lor, povești le înșira, Despre lumi frumoase. Lor, le amintea că au Suflete cam ”roase”. Din cortegiu-abia pornit, Vaiete mici, stinse, Aminteau că l-au iubit… Picături prelinse. -De ce plângeți? Un nebun Mai puțin pe lume. Nu era nimic de el. Un prost fără nume. Copiii s-au întristat; Vorbise un… tată. Ce păcat. În lumea lor, Se-ntindea… o pată.