Un con-sătean

Se-ntorcea, de la bufet, Pe-o cărare-două. Nu știu cum, de tot găsea, Mereu, alta nouă. Drumul era limitat, De șanț, nu trotuare, Și de-un gard, din loc în loc, Ca Luna-n mișcare. Cam curbat, dublu-o vedea Și cânta a jale, Cu o voce, ce stârnea Câinii de pe vale. Șerpuit, drumul părea Mai lung și-oboseala L-a cuprins lângă un pom; Scurtă-i socoteala. L-a udat, convins că-n Cer, Cineva îl vede. Era secetă pe câmp, Ca și-n burta-verde. Dup-un start tiptil-târâș, Ajuns în picioare, S-a pornit… pe chiuit, Ca la nunta mare. Câinii au urlat tacit; Îl știau de-o viață. Luna, vag s-a-negurat, Doar puțin, la față.