Alt dor de muncă

-treabă ne isprăvită-

Dimineața, pe răcoare, Când somnul în ochi mai doare, M-am brodit să ies la treabă… Ce e drept, cam fără grabă. ”Să plivesc?” … m-am tot gândit, Până ce m-am plictisit. ”Poate-i bine să prășesc”… Mai târziu, căci obosesc. Grebla-n cale mi-a ieșit, Printre dinți zâmbind, spășit, Căci avea unul căzut… Eu? În coate m-a durut. Tare-n gură, ascuțită, O cazma, cam ruginită, Mă-îmbia s-o iau în mână… Nu prostii, coada străbună, Căci sperasem, cert prostește, Că, de-o las, ea putrezește, Și apoi, ce nu pot ține, E normal, nu iau cu mine. Pe la sapă n-am trecut, Căci nu sunt în cap căzut, Să îmi dau peste picior, Când mie, de pat, mi-e dor. Cam pieziș, și pe sub ochi, Căci, vă spun, cred în deochi, M-am uitat spre furca rea, Ce-”nțepa” și când tăcea. Am tratat-o, și pe ea, Cu sictir, căci merita, Căci nimica nu făcea; Doar s-adune, ea dorea. Le-am lăsat, calm, cam grămadă, Lungul nasului să-și vadă, Că-s obraznice, vă zic, Și tot vor… dar eu… nimic. Și-uite-așa, chiar obosit, Ca să nu spun istovit, De munca la răsărit, M-am retras… ne isprăvit.