Când Timpul

Când Timpu-și va desface centurile de fier, Ce mintea mi-o sufocă în tainice tăceri, Voi reuși, eu oare, și forța să găsesc, Să scutur amintirea trecutelor poveri? Când depărtarea-n anii de doruri o măsor, Iar doina se prelinge, ca într-un bocet stins, Cuvintele, ca valuri, în larg de mare, seci, Lovesc plăpândul suflet, în hula vieții prins. Când în priviri se stinge, și freamătul de vis, Iar întrebări, răspunsuri, niciunde nu găsesc, Chiar cugetul își pleacă, trist, fruntea în pământ, Cu un tacit ”Adio”, spre cei ce-l părăsesc. Când lumea se destramă, în umbre străvezii, Iar amintirea uită, iubiri ce rătăcesc, Te scoli, cu mintea ”dusă”, rămasă pe-undeva, Și-accepți realitatea: trăiri ce amăgesc. Când, dintr-o grotă ”spartă”, în tine, ca-ntr-un stei, Se-aude o ”chemare”, spre-o soartă, de ”învins”, De la un sfânt, sau poate, de la un nume drag, Mai ai o șansă, sorții, să nu-i cedezi, ca ”prins”.