E iar octombrie (cu și fără ironii amare)

-ca la sate-

Blânzi țărani, de ochii lumii, Sar și țipă ca nebunii…

Negre, paveze de nori, Sufocă plăpânzii zori, Și-orizontul adormit, De-un câmp sterp priponit, Cu un orizont boltit, Răvășit și ruginit, Cu-arături oprite-n loc, De ogoare arse-n foc.

Mici tufișuri rușinate, Că-s golașe, răsfirate, Miriști mici, pierdute-n loturi Hașurate- strâmbe haturi, Mare de coceni tocată, Ca insultă vinovată, Pomi răzleți ce-”înțeapă” Cerul, Ținându-l să nu-și ia zborul, Drumuri sterpe, ”combinate”, Cu ”Gropane” ca la sate.

Stâlpi, în cruce abia ”pășesc” Ciuturi vechi se prăbușesc, Trece-un car, gol, prin pustiu, Corbii râd, de-un banc hazliu, Cum că mulți țărani sunt harnici, Când, de fapt, ei sunt doar ”dornici”, De o ”una”, sau o ”alta”, Căci, de, ”pește” are balta…

Aoleu, iar o greșesc, Eu vorbeam de ”bun lumesc”, De ceva ce-i pentru trai, De-mbrăcat, mâncat și… vai, Iar o dau cu oiștea-n gard, Când, de pasiune, ard, Ca un bărbat normal, arar, Nu ca ”pălărie”-n par.