Ea, el, și Timpul

-iubirile uitate-

Se iubeau, când Depărtarea I-a ”lovit” cu nepăsare, Îmbâcsind cu ”chipuri” zarea, Fără pic de îndurare. Ea, ingenuă, dorită De prea multe mâini hulpave, S-a ”pierdut”, de guri slăvită, În ode, de pofte grave. Iluzorii reflectoare De intenții bine-ascunse, Au ”orbit” plăpânda floare, Zi de zi, cu zări restrânse. Uneori, vag, amintirea Vine-n vise nepătate, Răscolind, crudă, simțirea, Cu iubirile uitate.

Timpul, când le-a fost prieten, Când dușman neâmpăcat. ”Cal” prea nărăvaș, el, pinten, Nu a acceptat… Păcat! Valul lui, crâncen tsunami, I-a lovit când se iubeau. Ea, cam a ”scăpat” … în viață. Ochii-adesea o ”sorbeau. Depărtarea-n pragul sorții, Cu fantasme-o atrăgea. Altul, și-altu-n mreaja poftei, Apărea… și dispărea. El, rămas în amintirea Țărmului îndurerat, S-a tot ”stins”, în zvârcolirea Timpului învolburat. S-a ”pierdut” ”dulcea” copilă, Sau s-a ”regăsit”, cum vreți. Când, din Viață ”cade”-o filă, Poți, sau nu, Timpul să-l ierți?…