Evantaiul Vieții

Des, Viața își desface evantaiul De căi, cu destinații neștiute. Alegi ce crezi că-”ndestulează” traiul, Și sufletul speranțelor pierdute. Târziu, când focu-n vatră-i doar tăciune, Și, doar din când în când, visu-l animă, Te duce gândul, trist, spre-o cugetare: ”Care-o fi fost acea cale sublimă?” Ca alții, ai crezut că rezultatul, Sau destinația, mereu contează, Dar seama-ți dai, departe de-ndoială, Că nu ”profitul”, ”pasul”, ți-l ”dictează”. Lumina se ascunde-n spectrul formei, În alb lăptos, contaminat de pofte. Privirea se ascunde după lacrimi, Când tot mai multe vieți, prea dragi, sunt ”rupte”.