Îndoiala

-să ”Fie”-

Nu mai cred în Veșnicie; Am făcut-o, prunc fiind. Ochii i-am deschis pe lume; ”Sătul” sunt, azi, doar privind. Mă-ndoiesc de mult prea multe, Chiar și când Ceru-l privesc; Totuși, aș dori, ca Domnul Să existe, cât trăiesc. E de-ajuns și-o viață scurtă, Pentr-un El adevărat, Care să ”inspire” omul, Fericit, sau supărat. Nu-L reneg, dar nici cu vorba, Nu-L ”împrăștii” pe Pământ, Dar îl pomenesc adesea, Lângă alt, reavăn, mormânt. Nu credința îmi îndrumă Pașii faptelor de zi; Fac ce fac, în încercarea, Chiar greșind, uman de-a fi. Din păcate, și-ndoiala E-n instinctele de om. Avem ”rădăcini fugare”, Nu stabile, ca de pom. Încercăm, arar, prin rugă, Sufletul să-l liniștim. Implorăm, avizi, iertarea, Dar, la patimi, nu ”postim”. Când nu am nimic în ”față”, Și-orizontu-i obturat, Aș dori, ca El să ”Fie”, Chiar, pe mine, supărat.

Chiar ne-a vrut, cu El asemeni? S-andoit ”atunci” de noi? De-i așa, atunci e bine; Va renaște-n copii ”goi”. Omul nu-i făcut să bată Pasul în parada sorții; El tot caută-n ”coclauri, Sensul vieții, sensul morții. Asta este Libertatea; El ne- dat-o; ne-a gonit. Ce-am fi fost, în Raiul veșnic? Robi ai Timpului oprit? Dar așa, ne-a dat Nimicul, Să îl modelăm ca El, Limitându-ne, prin sânge, Să nu fim, cu El, la fel.