Oare iarba-i vinovată?

Iepurii își plâng, triști, soarta; Îi ascultă corbii doar. Au neșansa ca ursită; Viața nu mai e un dar. Puștile par obosite; Prea mult sânge au vărsat. Câmpul pașnic se-ngrozește; Vânătorii au turbat. Ziua-a fost o încântare, Răsărită din senin. Asfințitul e pe moarte, Cu un ultim, lung, suspin. Oare glia-i vinovată? I-a crescut, de mici, la sân. Dup-o lungă zbenguială, S-au trezit ”lungiți” în fân. Cum zburdau de dimineață, Sărind sprinteni și vioi… Și-acum zac, întinși pe spate, În perechi, doi câte doi. Oare iarba-i vinovată Că nu i-a pitit mai bine? Oare cine, da, chiar cine, Doar cu Moartea, sincer, ține? Oare se întreabă Soarta, Sau Destinul, sau ce vreți, De ce Ura sapă-n glie, Reci morminte, pentru Vieți? Oare pofta de-a ucide, Fără noimă, ca moft doar, E un semn de omenie?… E-o-ntrebare în zadar?…