Oaze de tristețe

-când pier părinți-

Când pier părinți, lumina se destramă, Iar dangătul, tăcerea-nebunește. Pentru străini, nu e deloc o dramă, Căci, fiecare-n ”teama” lui trăiește. În lume poți să-nlocuiești cam toate, Prieteni, bunuri, bani, femei și țeluri, Dar niciodată n-ai puterea-o moarte, Să o accepți, ca să îți umple ”goluri”. Din norii-ncețoșați de sub privire, Vii fulgere se zbat ca să renască, Din voia ta, și-a Cerului menire, Ca suferința-n oameni să trăiască. Sub pași, se înfioară-n foșnet frunza, Și, în clepsidra-ntoarsă, timpul zace. O lacrimă pierdută-atinge buza, Și-o rouă purpurie, roz o face. Plăpândul fir de iarbă, dintre pietre, Se zbate-atins de fierul greu, ce scurmă, Să facă loc, printre străbune ”vetre”, Celor ce și-au lăsat viețile-n urmă. Tardive tunete, în cer, răsună, Și-ncet se sting, ca tainice regrete. Captivă-n nori, o rază de lumină, Încercă-n van, o Cale să arate. Privești în jur, la fosta ”frumusețe”, Și-auzi cum gem culorile-acum ”stinse”, În florile răzlețe, mici oaze de tristețe, Ce vor, și chiar rămân, de suflet ”prinse”.