Orizont ne-bun

Cu o grabă prefăcută, Căci, oricum, chef nu aveam, Am făcut doi pași, cu grijă, Spre zarea ce-o tot priveam. Orizontul fuge, fuge… Asta-m învățat de mic. Mă gândeam că ar fi bine, Dacă ”l-aș lărgi” un pic. Mi-a plăcut ideea-n ”fașă”; Practica era mai grea. Cum făceam un pas în spate, El, la locul lui, ”sărea”. Chiar se îngusta, netotul, Când mă întorceam nițel. Mă-nvârteam pe loc, cu simțul Unui nou-născut vițel. Brusc, am mers tot înainte, Deci, în față, vreau să spun. Ce-i în spate-ncet dispare… Orizontu-i clar ne-bun. Nici nu știu ce-mi dă, dar, sigur, Rău, îmi ia ce am trăit. Piere-n amintiri, o viață, Pentr-un ”Ce?” nedefinit. Indecis, cu îndoiala Pripășită-n ”creștere”, Mă întorc în ”orizontul” Presărat cu ”vipere”.