Omul

-neputință, ezitare, resemnare- Azi, Omul se închină, șovăitor, la toate, cu gândurile stinse, ades , de neputință, ezitare și renunțare. În ”uitarea” nopților prea lungi, el se prăbușește, înspăimântat, din vise, în coșmaruri cotidiene, de neputință, ezitare și renunțare. Iar ziua când vine, se înhamă la carul nevoilor crunte, și neagă trăirile proprii, ce plâng, de neputință, ezitare și renunțare. Din umbra anilor aprinși, prea rar, de o scânteie vie, se scurg șuvoaie necurmate, de neputință, ezitare și renunțare. Târziu, când viața își ascunde chipul, de el, care a fost stăpânul ei, tenebre reci se întrupează din neputința lui, fără ezitare, dar fără să renunțe, la un apururea „Amin!”