Povestind, izvorul

Pe o vale-ngustă, cortu–am așezat; firul mic de apă, susură ciudat. Vrea ceva să spună, în mal ”tremurând”; iau un pumn de apă și-l sărut, lung, blând. Sorb, cu ea odată, nu-n vorbe, idei; e-o poveste lungă, de ape, și zei.

Un izvor, sub stâncă, pe un pat de flori, a văzut lumina, scăpată de nori. S-au iubit în taină; apă el, și ei; lăsa ploaia-n freamăt, pe stâncă, scântei. Picuri mici de rouă, zorii i-au vegheat. O rază de soare, în el s-a scăldat. Prea plăpând, ca zborul, să și-l ia în jos, tot urca pe stâncă, spre un prag mai ros. A ajuns acolo… și… s-a prăbușit; a țipat, dar nimeni, nu l-a auzit. Fire mici, ca sânge, pe rocă s-au scurs; o udau aiurea, neavând un curs. ”Înfierat” el plânge, singur, tulburat; nu-i plăcea oxidul; se dorea ”curat”. Pe pământ ajunge, printre pietre-ncet; n-a rămas pe stâncă; steiul e ascet. Ca o mamă bună, el, la piept, l-a luat, și-n căușul gliei, o șansă i-a dat. Strop cu strop, el, frații, pe rând și-a salvat, și-mpreună, viața, ”în piept” mic, au luat. Firul fin, făgașul, febril l-a săpat și, prelins, cu teamă, la drum a plecat. Brusc, nemărginirea, în lațuri l-a prins; a căzut în ”haos”, cu sufletul ”stins”. S-a izbit amarnic de ”tării”, pierdut; era numai lacrimi, care l-au durut. Gândul, brusc, la frații ce cădeau, l-a dus; i-a luat cu grijă; lângă el i-a pus. Se simțea mai bine; durerea trecea. ”Eu sunt și cascada?” ideea-i plăcea. Ezita să plece; se mai lăfăia în bazinul care, cu greu se lărgea. Vedea valea verde, cu ”valuri” de vis, și-o simțea, în suflet, ca pe-un foc nestins. Orizontul, tandru, spre ceruri prelins, îi șoptea: ”O, vin-o!”… Și-l dorea… atins. Instinctul de apă, la vale-l grăbea, dar iubea și norul, agățat de-o ”stea”. Unde să se ducă?… doar unde putea; în zadar, spre ceruri, unda-și întindea. Jos domnea tăcerea, ce greu o-ndura; era doar o pantă, da-l înfiora. Încă mic, cu suflul animat de dor, a făcut iar saltul… înspre zei… ca zbor. Unul după altul, praguri a trecut; mici ”umbre” de apă, pure s-au născut. Falii-aleatoare, a urmat supus. Părăsit de soare, a plâns la apus. Noaptea ne-ngrădită, l-a cuprins în ea. ”Freamătul de viață” a venit să bea. Intrigat oleacă, deși n-a durut, a simțit fiorul, viu, de ”început”. El era Izvorul Renașterii-n Tot, apa adulată de ”frunze” și ”bot”. … Aventuri nebune, și sublime stări, Mi-a transmis, prin palmă, până-n fragezi zori. … Din păcate, ”pana”-mi ”simte” și nu prea; Poate altădată… de-o învăț să bea…