Pradă în nimicul insolit

În tăcerea zămislită Nu știu cum, cu nu știu ce, Șade-o Pradă, urgisită, Să se-ntrebe: ”Dar de ce?” Gândurile, după moarte, Fără un real concret, Nu mai au valori de fapte, Și se sting, încet, discret. Flacăra trăirii-nvinsă, Ca o umbră-n umbră trece, Părăsind clepsidra spartă, Cu nisipul scurs și rece. Ce a fost, e-apoi ”dincolo”, Ca-ntr-un vis nemărginit, Ca o vagă amintire, Ce se pierde-n infinit. Din culori s-a scurs lumina Și, din ea, fotonii toți. Ca să faci, din nou, un soare, Fără ei, e cert, nu poți. Negrul dă nuanța vieții, Cum o fi, acolo, ea. Transformarea e deplină, Fără-a cere, sau ”a vrea”. Îndoiala-și pierde sensul, În Nimicul insolit, Care crește, și tot crește, Și e greu de ocolit.