Rostul

Timpul și-a ieșit din fire, Tot văzându-se târât. E împopoțonat ca mire, Și, cu Clipa-n ceas, vârât. Viața, târfă ”aleatoare”, Se preface că-i cu toți; Cu cei mulți nu-i răbdătoare, Da-i preferă, cert, pe hoți. Ca urmare, nici din Ceruri, Nu mai cad minuni pe ”jos”. Cei aleși se mint, în foruri, Că-s umani, ”cinstiți” prin dos. Cei sărmani nu le văd rostul, Celor ce tot țipă-n cor, Că sunt una, că sunt alta, ”Puși” să-și facă rostul lor. Au și ei însă o șansă: Să învețe ”a grăi”, Și, cu vorba răspicată, Să conjuge ”a trăi”…

Eu să trăiesc! Tu să trăiești!… Și nu: - ”Tu să trăiești?!”…