Rușinat, slăvitul

Sus pe Cer, Noaptea își pierde Sensul de fi, prin zori. Flăcării tulburi se înfruntă Peste plumburiii nori. Pacea pare răvășită De mișcări haotice. Chiar nimic nu mai păstrează Amintiri statornice. Umbrele își plimbă viața, Dac-o au, la pas, și pier. Formele își schimbă fața; Timp nu au, și nici nu cer. Mici culori, în van încearcă Să se prindă de ceva. Soarele-i departe încă, Adormit pe undeva. Doar o rază deșucheată, Sus, pe-un nor rămas prostit, Se strecoară, rușinată, Din al Nopți-alcov vestit. Ce se zice că se face, Sunt povești spuse de vânt; Oricum, Soarele dispare. Nimeni nu-l mai crede sfânt. Bârfa rea își schimbă ”mersul”, La elogii adaptată, Când el, falnic se arată, Pur, curat, fără vre-o ”pată”. Cam tardiv cu Răsăritul, Rușinat, se ”dă lovit”, Dup-o noapte-nfierbântată… Culmea e… că-i și slăvit…