Scatiul

Ceru-și pierde demnitatea Într-un plumburiu-lăptos. Câmpu-abia arat și-arată Negrul-pământiu, ”bățos”. Răsuflarea lui se-nalță, Ca o rugă fără glas. Aburi fini plutesc în vrie, În al dimineții ceas. Fără umbre, plopii ”zboară” Într-un lung de drum pustiu. Frunzele își pierd culoarea, Și, trist, piuie-un scatiu. Singur, rătăcit în zboru-i, E atins de suferință; Și-a pierdut recent părinții, Răpiți, liberi, de o ”ființă”. Crengile, ca gratii ude, Îl ascund, dar nu prea mult. Glasul, viața îi trădează… Fără voie, îl ascult. Mă ”trezesc” că eu sunt ăla, Și că visul nu-i în vis; Viața însă-i o pisică… Vin-o Viață! Hai! Pis-pis!…