Ură, dragoste-ncleștare

Tuciurii, norii grămadă, Cerul trist, în lung străbat. Zarea-și schimbă-nfățișarea; Vântul bate ca turbat. Toamna și-a intrat ”în mână” Și-și probează forțele. Vrea s-arate că-i stăpână Și ”acrește” viețile. Un fior străbaate lacul; Valuri tremură pe el. Tot încearcă ca să scape, Pe un mal, nicicând fidel. Le primește și le-alungă; Loc, nu au la pieptul lui. Supărate e, că uscatul, Nămolit e-acum și șui. Cum să fie bun cu ele, Când, frânturi din el îi rup, Și, avide și flămânde, Se hrănesc cu al lui trup. An de an, uzurpatoare, L-au gonit, încet, spre câmp, Dar și el, a umplut fundul Lacului, în acest timp. Apa a scăzut pe-alocuri; Ură însă, sigur nu-i. Lacul ține, cu iubire, Tot ce ia, la sânul lui. Ura, dragostea-ncleștarea, E ca-n viața de uman; Le ”împacă” doar pământul, Ieftin, pentru-n ort, ca ban…