Urlete, după nevoi

Cam târându-și coada lungă, Ca pe-o sapă, nu un steag, Boby se-ntoracea din urbea De care prinsese drag. -Ce-i cu tine, flendurilă? Ți-ai scos coada la arat? -Nu te râde, o, stăpâne! Sunt, pe oameni, supărat. -Tu pe ei, sau ei pe tine, Căci, de regulă-o pocești? -Viața asta e parșivă; Nu știu, zău, cum de-o trăiești. -Nu mă lua cu sentimentul; Zi, corect, ce-a fost cu voi! -Păi, ne-am adunat vre-o șapte, Să urlăm, după nevoi. -Bravo! Solidaritate! Și-ați urlet, lung, la primar? -Ne-am cerut dreptul la masă… Și la pofte… în zadar. -Și v-a dat… pe poartă-afară, Sau țipați, în drum, cuminți? -S-a temut să ne primească; Pomenea că-l luăm în dinți. -Vorba bună-n mârâială, Printre dinți, se schimbă-n sens. -Tocmai d-aia-am și urlat-o, Scurt și clar, concis și dens. -Și v-a alungat cu biciul, Sau doar cu promisiuni? -Și-a chemat hingheri-slujbașii, Rezultaați din ”uniuni”. -Deci destui; partide multe. Și vroiau chiar să vă ia? -Nu, că îl costa păpica; Ne-a gonit, fără-a ne da. -Și-ați tăcut, uitând de jalbe, Cum fac cei cu ”pumni-n guri”… -Între burți și Libertate, Am ales… mai bine furi.