Zori de primăvară

Orizontul nu se vede; Ceața e la ea acasă. Norii plumburii își varsă Umbra peste pâcla deasă. Palide contururi, sălcii Își apleacă peste ape; Aburi străvezii, ca doruri, Din adâncuri vor să scape. Liniștea e sugrumată De-o tăcere și mai grea. Sunetul se-nchide-n sine, Când, să țipe, el ar vrea. Vântu-și scutură tristețea Peste flori mici, estompate. Reci culori, de negru-lapte, Amintesc, mai mult, de noapte. Picături de rouă fină, Vii cristale, cresc în zori; Scâncet vag, strivit de tină, Ca o lacrimă de nori. Undeva, departe-n zboruri Spre-un destin neprevăzut, Raze lungi, tremurătoare, Ceața-au spart; multe-au căzut. Ca vii clipe de speranță, Într-un vis nedefinit, Ace mici, de foc și pară, Străpung Cerul în zenit. Norii-și schimbă brusc purtarea; Ard în vâlvătăi de jar, Când, din marea de lumină, Se ridică-ncet un far. Doar puțin, fugar și-arată Soarele chipul distins, Ca un semn că, înc-o dată, Cu lumină, Noaptea-a stins. Jos, e pură nebunie; Pomii, toți, întineresc. Ca fecioarele în brațe, Freamătă… și-nmuguresc.