Zâmbet șters

Noaptea, vălurile-și poartă, Printr-o lume parcă moartă. Zorii-au adormit pe drum, Flăcări-vise devin scrum. Ziua-ncepe-n întuneric; Ceasul bate-arar, vremelnic. Pe pereți, lumina plânge; Are-o tentă cam de sânge.

Deșteptați, în sens de treji, Nu în sensul de mai breji, Oamenii-și arată ”fața”, Înjurând, pe ”față”, viața. Ce-au cu ea, e-o chestiune Ce-o-nțelege orișicine, De-i slujbaș, plătit la zi, Și trăiește fără-”a fi”. Unul plânge și la glume, Altul tace, și nu spune, Ce-l frământă și îl doare, De ce suferă-n teroare. Râsul e cam prohibit, Zâmbetul, ca de iubit Părăsit recent de-o ”ea”, Învățată să se ”dea”. De grimasă, ce să zic, E la modă, mult și-un pic, Mască de-adevăr ”curat: -Uite-mă! M-am ”săturat!”