Om și pom

E sfârșit de an, și Pomul, Suferă, în ger, ca Omul. Unul geme-n rădăcini, Altul, trist, printre străini. Ce-i în trunchi și-n suflet știe Îngerii din Cer, sau Glie, Căci la frunze Pomu-i ”tras”, Iar Umanul proaspăt ras. Unul, Cerul îl atinge. Altul, în pământ se stinge. Care? Cum? E întrebarea Ce se-aude pe cărarea Ce, din rădăcină, pleacă Și prin stele vrea să treacă, Căci acolo, undeva, Nu acum, poate cândva, Va găsi, din întâmplare, Un buchet, sau doar o floare, Rătăcită din Rai sfânt, Ieri căzut, spart, pe pământ. Obosiți să-l căutăm, Nu-l vedem, și renunțăm; Numai Pomul ne mai cheamă, Chiar și el, cuprins de teamă: -E aici! Veniți! V-aștept! Calea nu e drumul drept. Cu un fier și-un lemn, drept coadă, Omul dă în Pom, să vadă… Nu găsește-n ciot nimic… A probat doar că-i voinic… Ca un peștișor în bol, Se uită pierdut în gol, Căci a fost un ultim Pom, Ca și el, un ultim Om…